Sufletul românesc

Sufletul românesc, aceea enigmatică sfărâmă de simţire, captuşită într-un trup, veşnic aflat la graniţa dintre aclamare şi dispreţuire, veşnic constrâns de circumstanţe nefaste şi derizorii, veşnic împins spre hotarul neputiinţei, spre iureşul milei şi al umilinţei,acel suflet românesc străbate viaţa cu greutatea destinului împotrivindu-se timpului.

Încă din stadiile incipiente, sufletul românesc s-a târât printre conjuncturi din ce în ce mai sorbide, printre fiinţe deplorabile, fără grai, fără memorie, fără identitate, mereu îngrozit de gândul că va coborâ şi el în tagma lor, că o simţire abjectă îi va invada fiecare celulă, desfigurându-l pe dinăuntru, uzurpându-i conştiinţa.

Spiritul românesc, ascuns sub scutul curajului şi al demnităţii, s-a lăsat prins în mirajul marilor puteri mondiale. Cu deşartele speranţe patriotice şi într-o disimulată colaborare, el nu a încetat niciodată să reprezinte pentru aceste pretinse imbatabile puteri, un corp străin introdus într-un mecanism derutat; o prezenţă nedorită, insinuată sub pretextul utilităţii, un memento al incertitudinii, al suspiciunii, al îndoielii. Acest statut de pion în calea hazardelor, de masă de sacrificiu pentru cei mai puternici, au dezintegrat vitejia iniţiala făcând loc deznădejdii, resemnării, umilinţei, sfialei.

Eventualul curaj al unora dintre strămoşii noştrii, poate fii de necontestat; dar acest curaj nu are forţa necesară de a muşamaliza sau de a substitui laşitatea majorităţii. Treptat poporul român s-a transformat într-o victimă neputincioasă, prizonier lamentabil, resemnat la soarta unui supravieţuitor ce şi-a plătit restul de viaţă rămasă, cu preţul laşităţii şi umilinţei. Românul nu a înţeles niciodată că nu era nici mai bun, nici mai rău decât toţi nefericiţii din jurul lui şi că toate acele calităţi, specificităţi cu care a fost înzestrat la geneză, vor fi degradate de resemnarea în propria laşitate.

Şi astfel poporul român este învăluit de o infuzie de fals. O falsă încredere, o falsă temeinicie, o falsă speranţă, o falsă certitudine. El însuşi devine într-o anumită măsură, fals. Nimic, nu se va mai intampla nimic, nu va mai sti nimic, nu va mai vedea decat duplicatele lucrurilor, va deveni prizonier al falsului şi al aparenţelor trucate în contrariul lor.

Nu contest faptul că în trecutul nostru ca şi popor sunt prezente şi scene vitejeşti: capodopera unor oameni iluştri, oameni demni de piedestalul supremului. Însă aceste scene s-au desfaşurat în cadre neprielnice, pigmentate cu greşeli ireversibile şi cu o oarecare reticenţă a destinului. Astfel poporului român i se atribuie sentinţe fatale, moştenire nimicitoare pentru generaţiile viitoare.

Pocalul sacrificiului, al resemnării, umilinţei s-a perpetuat cu timpul, ajungând pănă în prezent. Cu toţii avem în genele noastre o picătură din mentalitatea, din gândurile tonice ale strămoşilor. Este zestrea noastră atitudinală, implementată de fantasmele trecutului, zestre universal aplicabilă şi în faţa căreia sunt anulate în mod indubitabil orice încercări de eschivare. Şi iată-ne din nou în ipostaza de a ne resemna în faţa unei mentalităţi de resemnare. Împotriva resemnării nu poţi lupta decât cu resemnare? 

Întradevăr înaintaşii noştri au încercat să schimbe ceva; au reuşit mai mult sau mai puţin, depinde de unghiul din care priveşti, depinde de modul în care priveşti, pramatic sau profund subiectiv. Însă esenţa este aceeasi: sufletul românesc se lasă asimilat de vălul maselor, ignorând necesitatea unei individualităţi clar delimitate; are tendinţa de a se autodispreţui sau din contra de a se autoelogia; nu conştientizează sau poate nu valorifică corespunzător darurile primite la geneză resemnându-se din nou la natura simplista a fiinţei comune, neputincioase, prada celor mai puternic; emană profundul spirit al sacrificiului prin toţi porii dar niciodată pentru cauza cea potrivită.

Cine eşti când nu te vede nimeni?

Cine suntem când nu ne vede nimeni? Ne metamorfozăm în refugiul nostru secret şi ne eliberăm de povara nimicitoare a deziluziilor şi aparenţelor? Sau odată ce ne punem "masca" aceasta devine irevocabilă şi astfel suntem condamnaţi la a o slăvi drept pur adevăr? Putem oare trăi mereu o existenţă trucată? Putem fi mereu un actor solitar în propriul rol, dar cu un decalaj, ca şi cum personajul şi dublura sa nu coincid exact, unul privindu-l pe celălalt jucând, surprins de o interpretare ce redă doar suprafaţa fiinţei?

Eu personal, nu cred că putem intra total în pielea rolului pe care ni-l propunem să-l jucăm. Deşi repetăm la nesfârşit aceleaşi replici, deşi ne mulăm în totalitate pe imaginea pe care o dorim să o afişăm, avem nevoie de o evadare în adevăratul EU pentru a nu deveni prizonieri al falsului şi al aparenţelor trucate, pentru a nu ne transforma într-o maşină de trăit evenimentele mistificate.

Masca, pe care o purtăm cu atâta lejeritate, este asemenea unei oglinzi universale ce răpeşte realitatea veridică a privitorului, acesta fiind captivat de strălucirea amăgitoare şi deluzorie a oglinzii. Aceea halucinantă strălucire este de fapt privitorul înconjurat de aparenţe, este de fapt realitatea stilizată, un miraj devastator al conştiinţei umane. Însă, ca orice lucru ireal, şi această strălucire are o finalitate, iar finalul poate fi absolut distrugător, întrucât privitorul se zăreşte undeva departe, într-un loc intangibil aşa cum este el cu adevărat, dezgolit de aparenţele amăgitoare, se simte singur şi inutil, incapabil să trăiască fără scutul său de aparenţe. Dar oare nu este benefic să fim din când în când şi reali, chiar cu riscul de a deveni pentru un moment vulnerabili? 

Oare cine este vinovat de acest dualism devenit indispensabil: esenţă-aparenţă? Poate societatea cu standardele ei mereu în evoluţie sau poate frustrările noastre de a nu putea ajunge la aceste standarde?

Nu putem fi condamnaţi că apelăm la trucaje atâta timp cât nu pierdem totuşi esenţa fiinţei noastre. Putem stiliza mici frustrări, complexe, defecte, secrete, putem să le muşamalizăm fără a le mentiona mereu şi mereu însă nu putem juca un rol cu totul diferit de ceea ce suntem noi în realitate, nu-i putem înşela pe cei din jurul nostru cu o marionetă ce ne poartă numele. În schimb sunt de condamnat cei abili în manipularea aparenţelor pentru a-şi atinge anumite scopuri, cei care folosesc o profundă infuzie de fals astfel încât se pierd pe ei şi devin simple automatisme cosmetizate, cei care se folosesc de aparenţe pentru a-i răni pe ceilalţi.

Natura umană sau societatea ne-a făcut superficiali deoarece folosim stilul vestimentar, atitudinea, conduita, limbajul, anturajul drept criterii de a eticheta un om. Dar dacă ne înşelăm în privinţa lui şi astfel pierdem oportunitatea de a-l cunoaşte cu adevărat? Sau dacă avem de suferit pentru că ne-am lăsat impresionaţi de un ambalaj frumos? 

Este greu de a trasa o graniţă clară între ce este real şi ce este aparenţă însă ar trebui să avem mai multă răbdare înainte de a cataloga pe cineva, de a fi mai atenţi la micile gesturi ce tradează întotdeauna un fals, de a fi poate uneori mai sceptici în privinţa unei persoane până la o dovadă contrară aşteptărilor noastre. Si poate ce este mai important, ar trebui să ne lăsăm pradă uneori realităţii, vulnerabilităţii căci defapt asta este ceea ce ne diferenţiază unii de ceilalţi: adevăratul EU, nu aparenţele ce urmează acelaşi prototip.

Este firesc să ne lăsăm ghidaţi după aparenţe întrucât ochii nu pot răzbi materia, nu pot vedea până în sufletul sau mintea unui om, aşa că se opresc la exterior, la ceea ce oamenii vor să arate. Uneori însă suntem învăluiţi în aparenţe chiar şi involuntar, fără a dori să transmitem un anumit mesaj. De exemplu, din cauza unui clişeu, blondele sunt privite ca neştiutoare deşi poate nu sunt aşa; tăcerea poate fi privită ca timiditate, ca indiferenţă sau ca aroganţă. 

Este firesc să avem poate o latură dublicitară; într-un mod ne comportăm cu părinţii, altfel cu prietenii sau colegii. Dar nu uitaţi să fiţi voi în lupta cu aparenţele. 

Este firesc şi necesar să ne eliberăm de aparenţe undeva în refugiul nostru, când nu ne vede nimeni, când nu ne poate judeca nimeni, când nu trebuie să respectăm tipare, standarde, prototipuri. 

Când nu mă vede nimeni, nu mai pretind că sunt curajoasă: eliberez frustrările şi încerc să mi le asum, să le remediez pe cât se poate, ca apoi când voi ieşi din nou în lume să redevin persoana care nu se dă în laturi de la nimic, persoana pe care te poţi baza mereu.

Tu cine eşti când nu te vede nimeni?

Nimic nu este întâmplător!

Nimic nu este întămplător! Fie ca suntem conştienţi de acest lucru sau nu, totul se întămplă cu un scop. Scop trasat poate de prea-vehiculatul Destin, poate de măreţul Dumnezeu sau poate chiar de noi înşine. Nu contează în ce entitate spirituală crezi sau după ce principii de viaţa te ghidezi, ideea esenţială este că un mecanism cauză-efect sau o lege universală, veghează întotdeauna asupra noastră, gata să ne ofere ceea ce merităm, ceea ce noi singuri cerem. Gândiţi-vă de câte ori nu v-aţi trezit indispuşi sau nefericiţi, urmând ca apoi întreaga zi să fie din ce în ce mai rea? Sau de câte ori aţi dat peste cineva pe stradă exact în momentul în care vă gândeaţi la acea persoană? De câte ori nu aţi primit ceea ce vă doreaţi de la sine sau după un simplu telefon venit din senin? De câte ori nu aţi făcut sau v-aţi gândit la ceva nu tocmai corect sau etic şi instantaneu au apărut efectele negative? Nimic nu apare din senin în viaţa noastră. Noi atragem totul, fără excepţii.

Mecanismul sau legea de care vorbeam mai devreme este Legea Atractiei, adică faptul că atrag în viaţa mea lucrurile asupra cărora mă focalizez, cărora le acord atenţia şi energia mea fie că sunt cele pe care mi le doresc sau nu, fie că le cer conştient sau nu. Noi suntem ca un magnet viu: atragem în viaţa noastră oameni, circumstanţe şi situaţii care sunt în concordanţă cu gândurile noastre predominante. Orice adăpostim în mintea noastră conştientă vom ajunge să trăim. Fie că sunt vise măreţe sau dorinţe simple, concretizarea lor stă în capacitatea fiecăruia de a pune în mişcare această Lege a Atracţiei. Este esenţial să întelegeţi că legea atracţiei există deja în viaţa voastră, chiar dacă o înţelegeţi sau nu, chiar dacă voi credeţi în ea sau nu, chiar dacă vă place sau nu. Dacă sunteţi mulţumiţi de ceea ce primiţi, atunci bucuraţi-vă de acest lucru căci veţi primi şi mai mult, dacă nu vă place ceea ce vine spre voi, atunci pătrundeţi în tainele legii atracţiei şi începeţi să atrageţi ceea ce vă doriţi. 

Cum faceţi acest lucru?  Folosiţi atracţia deliberată adică prin care puteti realiza ceea ce vă doriţi. 

Pasul 1- Identificaţi-vă dorinţa.

Este extrem de important să ştiţi cu adevărat ce vă doriţi şi să fiţi constanţi în dorinţele voastre. Nu se va realiza ceva ce nu vă doriţi cu ardoare sau ceva ce în secunda urmatoare deja are altă formă; nu se va realiza dacă sunteţi superficiali. De exemplu dacă vă doriţi să vă întemeiaţi o familie la un moment dat doar pentru că aşa trebuie ca să "intraţi în rândul lumii" dar în realitate nu este chiar atât de important acest aspect, atunci nu veţi realiza acest lucru. Dorinţa voastră trebuie să fie ancorată si să reflecte realitatea. Nu vă puteţi dori să deveniţi împăratul unei dinastii japoneze demult apuse sau să vă treziţi peste noapte cu puteri intergalactice. 

Pasul 2-Acordaţi atenţie dorinţei voastre.

Nu este suficient doar să identificaţi dorinţele voastre, trebuie de asemenea să le acordaţi atenţie, energie, focalizare. Trebuie să faceţi şi ceva concret în sensul realizării dorinţelor voastre. Nu este suficient să vă doriţi să câştigaţi la loterie dacă nu jucaţi niciodată, dar nici dacă jucaţi, însă sunteţi sceptici în privinţa şanselor de câştig nu este suficient. Trebuie să credeţi în dorinţa voastră că se va realiza la un moment dat; să acţionaţi în vederea realizării acesteia.

Pasul 3-Daţi voie lucrurilor să se întâmple.

Acest lucru înseamnă pur şi simplu absenţa îndoielii sau asa numitor vibraţii negative, înlăturarea oricărui dubiu legat de certitudinea realizării dorinţei voastre. 

A avea o dorinţă neimportantă cu adevărat pentru voi dar certitudinea realizării ei, face ca aceasta să nu se realizeze defapt.

A avea o dorinţă puternică dar şi îndoieli puternice, face ca dorinţa voastră să nu se realizeze.

A avea o dorinţă puternică şi mici îndoieli, face ca dorinţa voastră să se realizeze, dar mai încet.

A avea o dorinţă puternică şi nicio îndoială, face ca dorinţa să se realizeze cu certitudine şi foarte repede.

Nu vă temeţi să visaţi sau să cereţi ceva de la viaţă căci primeşte doar cel care cere. 

În concluzie, tot ceea ce trăim, este atras către noi pentru că Legea Atracţiei răspunde gândurilor pe care le trimitem, însă putem de asemenea controla ceea ce trăim, prin folosirea deliberată a legii atracţiei.

Cutia Pandorei, un mit ancestral sau o realitate metaforică?

Pandora şi Ulciorul ei, sunt două mituri greceşti extrem de uzitate de literatură şi nu numai, drept izvoare de inspiraţie. Totuşi, sunt de asemenea foarte mulţi care nu numai că neagă veridicitatea acestui mit, dar îl şi discreditează total, considerându-l o simplă  poveste ireală şi inaplicabilă în realitate.

Veridicitatea acestui mit, al lui Hesiod, nu poate fi stabilită cu exactitate de nimeni; rămâne la aprecierea fiecăruia dacă alege să creadă în acestă legendă sau nu. Eu personal, poate mă îndoiesc de existenţa certă a unei femei înzestrată cu anumite calităţi supreme şi a cutiei sale plină de capcane malefice; însă cred în morala acestui mit. Poate Pandora nu a existat la începuturile lumii, însă morala mitului său poate fi aplicată în viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, poate fi văzută în realitatea contemporană fără eforturi considerabile.

Pentru a vă hotărâ dacă să credeţi sau nu în Pandora şi în Cutia sa trebuie pentru început, să cunoaşteţi povestea ei.

Pandora, conform mitologiei greceşti, a fost prima femeie de pe Pământ creată de zei pentru a se razbuna pe Prometeu care furase focul din Olymp şi îl dăruise oamenilor. Astfel zeii se hotărăsc să creeze femeia perfectă contribuind fiecare cu o calitate reprezentativă: Hefaistos, zeul meşteşugăritului, folosind apă şi pământ, i-a sculptat corpul şi chipul, Afrodita i-a dat frumuseţea, graţia,  Atena înţelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes iscusinţa, puterea de convingere dar i-a plantat în inima şi viclenia şi minciuna.

Zeus, pentru a se razbuna pe Prometeu, creeaza o cutie in care zeii vor depune de aceasta data toate relele lumii: Ares cruzimea, Poseidon aroganţa,  Hefaistos suferinţa/durerea, Hermes vanitatea, lăcomia, Hera gelozia, Afrodita pofta trupească, Artemis ura, Atena lăcomia, Apollo bolile, Dionis lenea, Demetra tristețea, Zeus teama, înșelăciunea, suferința și moartea de către Hades. Doar Hestia depune în cutie Speranţa. Astfel creată cutia, Pandora este oferită drept soţie lui Epimeteu, fratele lui Prometeu care deşi avertizată de capcana ulciorului, aceasta se lasă pradă curiozităţii şi deschide cutia eliberând toate relele, ce se răspândesc în lume. Doar Speranţa a rămas pe fundul ulciorului întrucât aceasta reuşeşte să închidă cutia în cele din urmă

Astfel mitul ar putea să însemne pe de-o parte, faptul că anumite lucruri rele, dacă nu nefaste, se vor întâmpla pentru că s-a făcut ceva ce nu trebuia să se facă şi astfel consecinţele negative urmează să apară. Pe de altă parte, cu toţii ne-am confruntat la un moment dat cu acest conţinut al cutiei, fie că am fost victimele lui, fie că am fost partizanii acestuia. Cu toţii poate am fost cruzi, aroganţi; cu toţii am cunoscut ura, suferinţa, tristeţea, boala. Aşadar Cutia Pandorei este omniprezentă în viaţa noastră. De asemenea, legenda ar putea însemna şi faptul că Speranţa este ultima scânteie care se stinge în orice inima; este ca o clepsidră, exact atunci când crezi că s-a scurs, ea se întoarce în favoarea ta; Speranţa este modul de a concretiza visurile, este principala fericire pe care aceasta lume o poate oferi. Şi în cel mai cumplit hazard trebuie să vedem măcar o urmă de Speranţă căci este singura pârghie spre supravieţuire. Speranţa este sursa inepuizabilă ce ne oferă puterea de a merge mai departe,deci nu vă temeţi să o folositi la maxim.