Cine eşti când nu te vede nimeni?

Cine suntem când nu ne vede nimeni? Ne metamorfozăm în refugiul nostru secret şi ne eliberăm de povara nimicitoare a deziluziilor şi aparenţelor? Sau odată ce ne punem "masca" aceasta devine irevocabilă şi astfel suntem condamnaţi la a o slăvi drept pur adevăr? Putem oare trăi mereu o existenţă trucată? Putem fi mereu un actor solitar în propriul rol, dar cu un decalaj, ca şi cum personajul şi dublura sa nu coincid exact, unul privindu-l pe celălalt jucând, surprins de o interpretare ce redă doar suprafaţa fiinţei?

Eu personal, nu cred că putem intra total în pielea rolului pe care ni-l propunem să-l jucăm. Deşi repetăm la nesfârşit aceleaşi replici, deşi ne mulăm în totalitate pe imaginea pe care o dorim să o afişăm, avem nevoie de o evadare în adevăratul EU pentru a nu deveni prizonieri al falsului şi al aparenţelor trucate, pentru a nu ne transforma într-o maşină de trăit evenimentele mistificate.

Masca, pe care o purtăm cu atâta lejeritate, este asemenea unei oglinzi universale ce răpeşte realitatea veridică a privitorului, acesta fiind captivat de strălucirea amăgitoare şi deluzorie a oglinzii. Aceea halucinantă strălucire este de fapt privitorul înconjurat de aparenţe, este de fapt realitatea stilizată, un miraj devastator al conştiinţei umane. Însă, ca orice lucru ireal, şi această strălucire are o finalitate, iar finalul poate fi absolut distrugător, întrucât privitorul se zăreşte undeva departe, într-un loc intangibil aşa cum este el cu adevărat, dezgolit de aparenţele amăgitoare, se simte singur şi inutil, incapabil să trăiască fără scutul său de aparenţe. Dar oare nu este benefic să fim din când în când şi reali, chiar cu riscul de a deveni pentru un moment vulnerabili? 

Oare cine este vinovat de acest dualism devenit indispensabil: esenţă-aparenţă? Poate societatea cu standardele ei mereu în evoluţie sau poate frustrările noastre de a nu putea ajunge la aceste standarde?

Nu putem fi condamnaţi că apelăm la trucaje atâta timp cât nu pierdem totuşi esenţa fiinţei noastre. Putem stiliza mici frustrări, complexe, defecte, secrete, putem să le muşamalizăm fără a le mentiona mereu şi mereu însă nu putem juca un rol cu totul diferit de ceea ce suntem noi în realitate, nu-i putem înşela pe cei din jurul nostru cu o marionetă ce ne poartă numele. În schimb sunt de condamnat cei abili în manipularea aparenţelor pentru a-şi atinge anumite scopuri, cei care folosesc o profundă infuzie de fals astfel încât se pierd pe ei şi devin simple automatisme cosmetizate, cei care se folosesc de aparenţe pentru a-i răni pe ceilalţi.

Natura umană sau societatea ne-a făcut superficiali deoarece folosim stilul vestimentar, atitudinea, conduita, limbajul, anturajul drept criterii de a eticheta un om. Dar dacă ne înşelăm în privinţa lui şi astfel pierdem oportunitatea de a-l cunoaşte cu adevărat? Sau dacă avem de suferit pentru că ne-am lăsat impresionaţi de un ambalaj frumos? 

Este greu de a trasa o graniţă clară între ce este real şi ce este aparenţă însă ar trebui să avem mai multă răbdare înainte de a cataloga pe cineva, de a fi mai atenţi la micile gesturi ce tradează întotdeauna un fals, de a fi poate uneori mai sceptici în privinţa unei persoane până la o dovadă contrară aşteptărilor noastre. Si poate ce este mai important, ar trebui să ne lăsăm pradă uneori realităţii, vulnerabilităţii căci defapt asta este ceea ce ne diferenţiază unii de ceilalţi: adevăratul EU, nu aparenţele ce urmează acelaşi prototip.

Este firesc să ne lăsăm ghidaţi după aparenţe întrucât ochii nu pot răzbi materia, nu pot vedea până în sufletul sau mintea unui om, aşa că se opresc la exterior, la ceea ce oamenii vor să arate. Uneori însă suntem învăluiţi în aparenţe chiar şi involuntar, fără a dori să transmitem un anumit mesaj. De exemplu, din cauza unui clişeu, blondele sunt privite ca neştiutoare deşi poate nu sunt aşa; tăcerea poate fi privită ca timiditate, ca indiferenţă sau ca aroganţă. 

Este firesc să avem poate o latură dublicitară; într-un mod ne comportăm cu părinţii, altfel cu prietenii sau colegii. Dar nu uitaţi să fiţi voi în lupta cu aparenţele. 

Este firesc şi necesar să ne eliberăm de aparenţe undeva în refugiul nostru, când nu ne vede nimeni, când nu ne poate judeca nimeni, când nu trebuie să respectăm tipare, standarde, prototipuri. 

Când nu mă vede nimeni, nu mai pretind că sunt curajoasă: eliberez frustrările şi încerc să mi le asum, să le remediez pe cât se poate, ca apoi când voi ieşi din nou în lume să redevin persoana care nu se dă în laturi de la nimic, persoana pe care te poţi baza mereu.

Tu cine eşti când nu te vede nimeni?