Sufletul românesc

Sufletul românesc, aceea enigmatică sfărâmă de simţire, captuşită într-un trup, veşnic aflat la graniţa dintre aclamare şi dispreţuire, veşnic constrâns de circumstanţe nefaste şi derizorii, veşnic împins spre hotarul neputiinţei, spre iureşul milei şi al umilinţei,acel suflet românesc străbate viaţa cu greutatea destinului împotrivindu-se timpului.

Încă din stadiile incipiente, sufletul românesc s-a târât printre conjuncturi din ce în ce mai sorbide, printre fiinţe deplorabile, fără grai, fără memorie, fără identitate, mereu îngrozit de gândul că va coborâ şi el în tagma lor, că o simţire abjectă îi va invada fiecare celulă, desfigurându-l pe dinăuntru, uzurpându-i conştiinţa.

Spiritul românesc, ascuns sub scutul curajului şi al demnităţii, s-a lăsat prins în mirajul marilor puteri mondiale. Cu deşartele speranţe patriotice şi într-o disimulată colaborare, el nu a încetat niciodată să reprezinte pentru aceste pretinse imbatabile puteri, un corp străin introdus într-un mecanism derutat; o prezenţă nedorită, insinuată sub pretextul utilităţii, un memento al incertitudinii, al suspiciunii, al îndoielii. Acest statut de pion în calea hazardelor, de masă de sacrificiu pentru cei mai puternici, au dezintegrat vitejia iniţiala făcând loc deznădejdii, resemnării, umilinţei, sfialei.

Eventualul curaj al unora dintre strămoşii noştrii, poate fii de necontestat; dar acest curaj nu are forţa necesară de a muşamaliza sau de a substitui laşitatea majorităţii. Treptat poporul român s-a transformat într-o victimă neputincioasă, prizonier lamentabil, resemnat la soarta unui supravieţuitor ce şi-a plătit restul de viaţă rămasă, cu preţul laşităţii şi umilinţei. Românul nu a înţeles niciodată că nu era nici mai bun, nici mai rău decât toţi nefericiţii din jurul lui şi că toate acele calităţi, specificităţi cu care a fost înzestrat la geneză, vor fi degradate de resemnarea în propria laşitate.

Şi astfel poporul român este învăluit de o infuzie de fals. O falsă încredere, o falsă temeinicie, o falsă speranţă, o falsă certitudine. El însuşi devine într-o anumită măsură, fals. Nimic, nu se va mai intampla nimic, nu va mai sti nimic, nu va mai vedea decat duplicatele lucrurilor, va deveni prizonier al falsului şi al aparenţelor trucate în contrariul lor.

Nu contest faptul că în trecutul nostru ca şi popor sunt prezente şi scene vitejeşti: capodopera unor oameni iluştri, oameni demni de piedestalul supremului. Însă aceste scene s-au desfaşurat în cadre neprielnice, pigmentate cu greşeli ireversibile şi cu o oarecare reticenţă a destinului. Astfel poporului român i se atribuie sentinţe fatale, moştenire nimicitoare pentru generaţiile viitoare.

Pocalul sacrificiului, al resemnării, umilinţei s-a perpetuat cu timpul, ajungând pănă în prezent. Cu toţii avem în genele noastre o picătură din mentalitatea, din gândurile tonice ale strămoşilor. Este zestrea noastră atitudinală, implementată de fantasmele trecutului, zestre universal aplicabilă şi în faţa căreia sunt anulate în mod indubitabil orice încercări de eschivare. Şi iată-ne din nou în ipostaza de a ne resemna în faţa unei mentalităţi de resemnare. Împotriva resemnării nu poţi lupta decât cu resemnare? 

Întradevăr înaintaşii noştri au încercat să schimbe ceva; au reuşit mai mult sau mai puţin, depinde de unghiul din care priveşti, depinde de modul în care priveşti, pramatic sau profund subiectiv. Însă esenţa este aceeasi: sufletul românesc se lasă asimilat de vălul maselor, ignorând necesitatea unei individualităţi clar delimitate; are tendinţa de a se autodispreţui sau din contra de a se autoelogia; nu conştientizează sau poate nu valorifică corespunzător darurile primite la geneză resemnându-se din nou la natura simplista a fiinţei comune, neputincioase, prada celor mai puternic; emană profundul spirit al sacrificiului prin toţi porii dar niciodată pentru cauza cea potrivită.